Undeva in vara lui 2012 imi nenorocisem pentru a o mia oara picioarele din cauza alergatului. Ma apucasem de aceasta activitate frumoasa fix cu un an inainte, si facand bilantul celor 12 luni am bifat patru tendinite la glezne, un dublu blocaj al genunchilor si cateva periostite. Am avut placerea sa experimetez cateva sporturi considerate „extreme”, precum alpinismul sau parapanta, dar niciodata nu imi imaginasem ca alergatul presupune atatea riscuri si accidentari! 🙂
Dar sa incep cu inceputurile. Cum niciodata nu am stiut sa fac lucrurile cu moderatie, la trei luni dupa ce am inceput sa alerg (prin iulie 2011) am ajuns sa ma inscriu la semi-maratonul Bucuresti. A fost o experienta extrem de chinuitoare (cum altfel, cand alergasem cel mult 7 km pana in acea zi)! Dar odata ce am vazut ca se poate alerga 21 km, mi-a venit idea sa merg la nivelul urmator, si urmatorul proiect sa fie un maraton full (42,2 km, seriously!! #whatwasIthinking). Repet, alergam de 3 luni!
Pana la urma nici in ziua de astazi nu am alergat un maraton intreg, insa in cursul antrenamentului pentru cel la care m-am inscris atunci am experimentat toata pleiada de nenorociri insirate mai sus. Accidentarile mi-au afectat serios antrenamentele, astfel incat am ajuns ca in locul maratonului planuit sa ma reorientez si alerg un doilea semi-maraton din „cariera” mea de alergatoare. Atunci am avut acel dublu blocaj al genunchilor: practic mi-am fortat tendoanele din interiorul genunchilor, cele care controleaza miscarea de indoire a piciorului. Desi tipam de durere de la km 15, am tinut mortis sa termin cursa, pentru ca imi propusesem un timp sub 2 ore. Asa ca am schiopatat catre linia de finish, tarandu-ma efectiv ultimii doi kilometri si agonizand, ca sa inregistrez un timp de fix 2h….si 1 minut. Fuck it….nici nu mi-am indeplinit obiectivul, am si cheluit o gramada de bani pe fizioterapie, si in plus am umblat timp de trei saptamani ca un pinguin cracanat!
La finish inca zambeam, dupa care sotul unei prietene a trebuit sa ma ia cu masina de la metrou, caci nu mai puteam merge!
Fast forward inca doua semi-maratoane si ajungem in vara lui 2012, cu o tendinita la glezna dreapta. Atunci am decis ca trebuie sa introduc in antrenamentul meu ceva care sa am ajute sa imi pastrez conditia aerobica si viteza la alergat, dar fara sa fie la fel de damaging pentru tendoanele mele. In prima faza am inceput sa fac mai mult spinning la sala, dar cum faceam 3 antrenamente din fiecare (spinning si alergat) pe saptamana, in curand au inceput sa imi oboseasca foarte tare muschii de la picioare. Si la un moment dat mi-a venit ideea perfecta: inot, voi incepe sa ma antrenez la inot!
Eram super incantata, ce poate fi mai perfect? Inotul e foarte bun pentru cardio, este delicat cu articulatiile, si in plus sala la care mergeam avea si o piscina semi-olimpica. Zis si facut, mi-am cumparat cu mult entuziasm un costum intreg, o pereche de ochelari si o casca de inot (must look like a pro, nu?). Am mers a doua zi la piscina, si……sa pastram tacerea asupra a ceea ce s-a intamplat. Sa spunem doar ca stilul meu de inot un-fel-de-bras-cu-capul-afara nu este tocmai inot. Acum il numesc stilul-nu-stiu-sa-inot-dar-macar-nu-ma-inec! Am reusit sa fac vreo doua bazine de crawl in total (insumand mai multe bucatele de stat cu capul in apa), nici macar jumatate de bazin legat de inot.
Dar cum eu nu renunt usor in fata greutatilor, ba chiar pot spun ca acestea ma ambitioneaza, m-am pus temeinic pe studiu si am cautat toate tutorialele de inot de pe youtube. Cu ocazia asta am gasit chestii de genul „swim tehnique for triathlon” sau „open water swimming”, si next thing I know ma uitam la filmuletele de la campionatul mondial de IronMan si ma gandeam ce chestii wow pot face oamenii pe care i-am vazut acolo.
Sa ne intelegem: nu ma gandeam sa fac un IronMan. Nici macar un maraton nu mai aveam in plan, ca sa fiu sincera 🙂 Dar acolo s-a sadit graunta cu „ce nebunie tare e chestia asta cu triatlonul”, si intre timp m-am inscris la TriChallenge Mamaia din Septembrie 2012 (care urma sa fie peste 4 luni, timp arhisuficient ca sa invat sa inot, nu-i asa?).
Evident ca nu a fost asa! Dupa ce am esuat lamentabil cu metodele autodidacte, am trecut la prieteni si prietene inotatori. I-am exasperat pe „profesorii” mei cu fricile si obsesiile mele in bazin, si desi am observat niste mici imbunatatiri (cred ca mai mult de rusine fata de ei decat din real progres), abilitatile mele se rezumau la unul, maxim doua bazine inotate legat. Foarte departe de cei 750 de metri pe care ar fi trebuit sa ii inot la TriChallenge Mamaia, care urma sa fie peste mai putin de 3 luni.
Chiar incepusem sa iau in calcul optiunea de a ma lasa pagubasa, si o saptamana m-am multumit cu antrenamente de alergare si spinning, cand soarta mi-a ridicat o minge la fileu. Un amic mi-a facut cunostiinta cu Alex Diaconu, sportiv profesionist, care avea un an mai liber datorita unei accidentari, si organiza ore de initiere de inot pentru adulti. Se spune ca „when the student is ready, the master appears”, si la mine a fost foarte adevarat. Alex m-a invatat sa inot in 3 sedinte! Asta insemnand sa imi controlez accesele de panica, sa fac o miscare (cat de cat) corecta cu bratele, si sa leg bazinele unul dupa altul. Dupa doua saptamani incepusem sa exersez si singura in bazin ca sa cronometrez cat imi ia sa fac 750 de metri, lucrand cu incapatanare la distanta, chiar daca la inceput parea ca imi va lua o eternitate.
Pana la urma am participat la TriChallenge, si chiar daca proba de inot a fost anulata si concursul transformat in duatlon, din momentul acela I was hooked! Intre timp am mai participat cam la 10 concursuri de triatlon pe diverse distante, si m-am indragostit iremediabil de acest sport!
La TriChallenge, prima data pe o cursiera, imprumutata de la un prieten. In ciuda faptului ca eram praf, am reusit sa imi castig categoria de varsta!
Chiar si astazi, la un an jumate dupa ce am inceput sa inot, el ramane cea mai slaba proba a mea, dar nu exista termen de comparatie cu ceea ce faceam la inceput. Intre timp am ajuns sa obtin un titlu de campioana nationala (pe distanta de Half IronMan) si de vice-campioana nationala (pe distanta olimpica). Iar cu Alex, profesorul meu salvator, am legat o prietenie frumoasa, care mai tarziu s-a transformat in ceva mai profund, iar astazi suntem casatoriti si facem toate lucrurile ca echipa #TeamMD! Si evident, il recomand ca instructor de inot 😀
Tztztztz…crezi ca ar reusi sa ma invete si pe mine? 😀 Io nu stiu nici macar ca sa nu ma inec 😀
Oana, eu zic ca da. Numai ca optiunea de a-l lua de barbat dupa nu mai este valabila 😀
Alex D locuieste in Bucuresti?
Da, in Bucuresti. Poti sa il contactezi la alex@alexandrudiaconu.com
Un articol foarte frumos! Bravo!
Multumesc Adina 🙂