Triatlon
comments 3

Episod eroic (sau erotic?) la Road Grand Prix Valcea

Este oficial, dupa concursul acesta pot zice ca imi place la nebunie ce face Alex Ciocan cu organizarea curselor de sosea din Road Grand Prix! Ma declar fangirl 😉

Am mai participat in mai la etapa RGP din Ploiesti, si mi-a placut foarte mult cursa, organizarea si atmosfera, asa ca mi-am promis ca voi reveni la un concurs din serie. Cu doua saptamani inainte de Campionatul Mondial din Mont Tremblant, mi s-a potrivit perfect in program o cursa de 80 km, cu 1400m diferenta de nivel pozitiva. That’s a looooot of climbing, cel putin pentru mine, catararea clar nu este punctul meu forte!

Startul s-a dat la Brezoi, iar finish-ul la Obarsia Lotrului. Am plecat dimineata din Bucuresti cu masina, cu planul sa ajungem cu o ora inainte de start, sa avem un pic de timp pentru incalzire (ca sa nu repet greselile anterioare). Aveam si un mic plan de “shopping” pentru dimineata! Am ramas fara geluri si nutritie saptamana trecuta, am ras absolut tot ce aveam prin casa la niste long run-uri si long bike-uri. Nu am apucat sa plec la timp de la birou vineri ca sa fac o “aprovizionare”, asa ca m-am gandit ca numai bine ajung cu ceva timp inainte sa imi cumpar niste geluri si batoane. Singura hiba in planul meu? Am uitat sa verific daca vor fi produse de vanzare! Evident….nu erau 🙂

Am plus in actiune planul “cersitul” si m-au salvat Andreea si Doru cu doua geluri si niste bautura izotonica! Le multumesc mult pe aceasta cale, traseul a fost foarte greu, si cu gestul lor m-au salvat literalmente de la lesin in cursa!

Strategia mea de concurs a fost super simpla: sa ma pun in spate de tot, las plutonul sa porneasca si apoi iau si eu startul. Am pornit cu Andreea, care avea si ea un plan similar, de a merge pe efort individual toata cursa, ca doua fete-cucuiete care urmeaza sa faca un Ironman. Nu aveam nici o dorinta competitiva, voiam doar sa ma bucur de un antrenament frumos si greu, in masura in care un masochist se bucura de self inflicted pain! Am depasit insa involuntar doi baieti undeva la cativa km dupa start, ramasi si ei in coada cursei. Imediat s-au activat puternic la constatarea ca ii depaseste O FATA!!! Plus ca au facut misto de Queen B, ca nu arata ca o bicicleta de sosea, moment in care am zis <<ataaaaaat!!!>>. Vociferarea lor mi-a activat si mie latura mai competitiva, si am inceput sa trag de mine ca sa ii fugaresc pe dealuri si sa ii las in urma 😉

Urmarirea si depasirea baietilor m-a tinut in priza cam jumatate din traseu: eu ii depaseam pe plat, ei treceau de mine pe dealuri (v-am zis, catararea nu e punctul meu forte!). Dupa care am dat piept cu portiunea “eroica” a traseului: o catarare luuuuuunga cat China, intre km 39 si 59, cu 1000m diferenta de nivel, tot in sus, in sus, in sus. Acolo i-am pierdut pe cei doi temerari, care au ramas in urma! Insa tin sa le multumesc pentru boost-ul de motivatie care m-a scos din zona de confort! 😀

(c) Alex. Dumitrescu Fugarind baietii pe la coada clasamentului

(c) Alex. Dumitrescu
Fugarind baietii pe la coada clasamentului

Dar nu va imaginati ca mie mi-a fost prea bine. A fost cea mai grea urcare pe care am facut-o in viata mea! M-a si ajuns din urma lipsa de nutritie consistenta, si m-am taiat undeva pe la jumatatea urcusului. Nu credeam ca este fizic posibil ca un traseu sa urce atat de mult, si tot imi ziceam ca mai e un pic si se termina. Pana la urmatoarea curba, hai inca un pic….si la urmatoarea curba venea inevitabil inca una, tot in sus! Ma uitam la kilometraj si aveam 7-8 km la ora, si imi venea sa ma dau jos de pe bicicleta si sa alerg pe langa ea, convinsa fiind ca as avea o viteza mai mare.

In timp ce scotoceam prin buzunare dupa un ultim strop de gel si un Snickers dosit pe acolo, am dat peste un Carbonex (poreclit “pastila de putut”). Mi l-a strecurat Alex inainte de start, convins fiind ca o sa ma ia cu lesin pe parcurs. A avut mare dreptate, si am fost atat de recunoscatoare ca de data asta nu m-am contrazis cu el. Am rontait fericita la pastila, si am asteptat sa isi faca efectul miraculos, dupa care am stors si ultima picatura din gelul Isostar daruit de Andreea. In 10 minute am inviat si eu, si am inceput sa merg cu fabuloasa viteza de 10 km/h! Orice viteza cu doua cifre ma multumea in momentul acela, mai ales ca urcarea vietii nu se mai termina.

Aici am inteles ce voia sa spun Ciocan cu erotica: contactul profund intim pe care l-am avut cu bicicleta pe parcursul urcarii, eram asa lipita de sa, ca parca am devenit una cu Queen B. Clar relatia noastra a evoluat la un alt nivel dupa acest episod!

Cand in sfarsit am intrevazut un milimetru de coborare mi-a venit sa plang de fericire. Nici nu am mai simtit ultimii 15  de km din traseu, asa de vesela eram ca nu mai am de urcat. A venit si Alex dupa mine, el terminase de o ora concursul, si cred ca a inceput sa se intrebe daca mai traiesc sau nu. Am refuzat cu incapatanare ofertele lui de turta dulce, pentru ca voiam doar sa trec linia de finish si sa ma prabusesc undeva! Cam 5 minute dupa ce am trecut de finish nu am putut sa vorbesc nimic, stateam absolut blank si epuizata!

(c) Catalin Paduraru Catre linia de finish, cu Alex la sustinere

(c) Catalin Paduraru
Catre linia de finish, cu Alex la sustinere

Stupoarea a venit cand Alex mi-a adus aminte ca i-am promis ca vin si inapoi tot pe bicicleta. Am refuzat orice conversatie pe subiectul acesta pentru o ora, si am zacut in iarba rontaind infometata un pachet de turta dulce dat de organizatori in punctul de alimentare. Yummy yum!!!

Am asistat la premiere si m-am bucurat foarte mult sa vad pe podium la fete doua pustioaice de 16 ani, care m-am impresionat profund. La baieti a fost o concurenta acerba, locul 1 revenind lui Edi Grosu, cel mai bine cotat ciclist roman in acest moment! Am prins si eu un colt de podium, la categoria 30+ fete. Secretul meu? Am fost doar doua concurente! 🙂

(c) Alex. Dumitrescu Concurentele eroice de 30+ ani

(c) Alex. Dumitrescu
Concurentele eroice de 30+ ani

Dar cel mai mult merita felicitati Alex Ciocan si echipa lui, nu doar pentru traseul superb si atmosfera exceptionala, ci si pentru faptul ca au reusit sa organizeze un concurs cu traficul inchis pe o distanta atat de lunga. Chapeau! Tineti aproape de site-ul Road Grand Prix pentru urmatoarele competitii, merita din plin sa participati!

Ca post scriptum: pana la urma m-am lasat convinsa de Alex si ne-am intors pe bicicleta. Chinuit, si nu are sens sa povestesc intoarcerea pentru ca pur si simplu nu exista cuvinte. Doar junghiuri si durere. Inca 500m de urcare, si multa coborare, de care nu m-am bucurat cum mi-ar fi placut pentru ca trebuie sa imi schimb manetele de frana. In total 152 km, alimentati cu turta dulce, doua geluri si doua batoane de Snickers. La finalul turei m-am infipt infometata intr-o bere si doi mici. Nu am mai mancat mici de doi ani de zile, si cred ca tot atata va trece pana la urmatoarea portie. Dar a meritat, au fost niste mici pentru care am muncit mult 🙂

Spor la pedalat,

Ioana Ero(t)icoana

3 Comments

  1. Alex Constantin says

    Suna frumos. La cat mai multe curse frumoase și ție si lui Alex.Sper sa nu te lași de scris.Imi face plăcere sa-ți citesc articolele. 🙂

    • Mersi Alex 🙂 Nu ma las! Desi cred ca urmatorul articol va trebui sa fie despre…stat! Ca nu am prea facut altceva de cand cu spatele busit 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *