Triatlon
comments 3

Ironman Maastricht – De ce sa te chinui 13 ore in continuu

“Do everyday one thing that scares you!” este zicala. Sunt putine lucruri de care mi-e frica, iar ziua in care particip la o cursa de triatlon Ironman este printre ele. Da, mi-e frica!

Ziua asta are atat de multe senzatii compactate in ea, incat imi tresare inima de fiecare data cand ma gadesc la ea. Stiu ca va durea, uneori ore in sir. Stiu ca va fi foarte frig sau foarte cald, uneori chiar amandoua in aceeasi zi. Stiu ca ma voi gandi de un milion de ori ca nu mai pot si ca vreau sa renunt, dar cu toate astea voi insista, si voi merge mai departe. Iar cand ai mai facut un Ironman in trecut, problema este ca STII mult prea bine cat de mult te vei chinui. La Ironman Maastricht am experimentat din plin toate emotiile acestea, si altele pe deasupra!

Cum se desfasoara cursa la Ironman Maastricht: incepe cu un inot de 3,8 km in raul Maas, apoi biciclesti 180 de km prin satele din Olanda si Belgia, in doua ture de cate 90km, si la final ai parte de o alergare de 42 de km prin centrul orasului Maastricht (sunt 4 ture de cate 10,5 km). Temperatura in luna august este in medie cam de 25 de grade, iar traseul de bicicleta este pe profilul meu, cu doar 1100 m diferenta pozitiva de nivel. Pentru ca ma antrenez mai mult pe plat, in Bucuresti, nu excelez la urcari. Traseul este foarte frumos, iar localnicii fac o atmosfera incredibila, sincer este cel mai fain concurs la care am fost pana acum!

Acestea fiind spuse, cursa mea a mers groaznic de prost! Au fost 13 ore de chin continuu, in care tot ce putea intampla nasol pe plan fizic, psihic sau mecanic, s-a intamplat. Tot ce m-a impiedicat sa abandonez cursaa fost gandul ca anul trecut la Xman Oradea am avut un DNF (did not finish), si m-a afectat psihic atat de mult incat mi-am jurat sa nu mai reped experienta niciodata. Asa ca am strans din dinti si mi-am repetat I will slay this dragon pe tot parcursul cursei!

Strategia de cursa

Frumoasa mea bicicleta, echipata insa necorespunzator pentru acest traseu

Am plecat de acasa cu o strategie de cursa care s-a dovedit gresita, si asta a avut cea mai mare pondere in esecul meu de a performa cum mi-am propus. Din toate analizele mele asupra traseului de ciclism, inclusiv pe Bike Map, diferenta de nivel totala parea mica (570 m pe tura, in total 1050 m), iar in esenta trei urcari de facut, destul de scurte, si cu panta maxima cam de 10%. Piece of cake as spune, o bucurie de traseu pentru mine, care excelez pe plat fata de urcari. In concluzie mi-am luat angrenajul meu preferat, un monstru de 54/42, ideal pentru traseele plate.

Pentru cei neobsedati de bicicleta, este vorba de foile pe care sunt atasate pedalele. Cu cat ele sunt mai mari (ca in cazul acesta), cu atat este nevoie de mai multa forta pentru a le invarti, dar pe plat asta inseamna o viteza mai mare cu un consum redus de energie, datorita inertiei. Pentru urcari sunt folosite foi mai mici (de exemplu 50/34 in cazul meu), pe care trebuie sa le “invarti” de mai multe ori, cu o cadenta ridicata la pedalat, si un puls mai mare. Eu am decis sa merg cu castronul meu, fiind sigura ca este varianta cea mai potrivita pentru profilul traseului. Revin imediat sa iti spun de ce a fost o decizie proasta 🙂 (Later edit: Alex tine sa mentionez ca el MI-A SPUS DINAINTE, si nu l-am ascultat. Asa ca mentionez aici: HUSBAND WAS RIGHT si eu nu l-am ascultat!)

Am ajuns in Maastricht vineri la pranz, direct la sedinta tehnica, cursa avand loc duminica. As recomanda macar o zi in plus daca te gandesti la o cursa de Ironman pe un traseu pe care nu il cunosti. Eu nu am avut timp sa ies pe traseul de bike, si asta m-a costat. Din pacate am avut si un ghinion mecanic, am ramas fara frana de fata de la bicicleta, s-a rupt un surub in urma transportului. Am dus-o in service, dar timpul era prea din scurt ca sa putem rezolva ceva, asa ca am luat startul doar cu o singura frana functionala, cea de spate.

Inotul

Mica broscuta la start. Waiting, and waiting….

Am avut startul la ora 7.15 dimineata, si am fost in zona de tranzitie de la ora 6, ca sa pregatesc ultimele detalii. Erau 12 grade afara, mi s-a parut foarte frig. Startul se desfasoara in valuri, cu concurentii aliniati in functie de timpul estimat de inot. Te asezi singur in culoarul de start in functie de timpul in care estimezi ca vei termina proba, si asta este foarte bine, pentru ca ajungi sa inoti cu persoane de un nivel similar, fara sa fie imbulzeala si sa treaca alti concurenti mai rapizi peste tine. Singura provocare este ca dureaza destul de mult pana toata lumea ia startul, eu am asteptat cam 30 de minute ca sa intru in apa. Din cauza ca imi era foarte frig, am inceput sa dardai si sa am frisoane. Pana cand am sarit in apa eram de-a dreptul vanata, si cand am inceput sa inot am constatat ca nu puteam sa imi relaxez respiratia, si ma sufocam.

Greeeat, am petrecut 5 minute intregi incercand sa imi calmez respiratia, ca sa pot inota. Evident, in tot acest timp ceasul mergea in continuare, deja trecusem linia de start si se activase cronometrul. M-am inciudat teribil, oricum stiam ca am sa inot incet (estimasem 1h 20m), dar sa mai pierd si timp in plus m-a enervat  teribil. Dupa ce mi-am intrat in ritm, am inceput sa trag mai tare, ca sa recuperez timpul pierdut, dar tot am terminat proba abia dupa 1h 26 min. No problem, mi-am spus, am de recuperat 6 minute pe traseul de bike.

Bicicleta

Am pornit la bicicleta hotarata sa recuperez ce am pierdut la inot. Nu e mult, dar nu e nici putin, si mi-am facut in cap o strategie in care sa merg mai usor primii 40 km, in care erau concentrate cele 3 urcari, si sa trag tare dupa. Eeeh, si aici am avut parte de cele mai mari suprize!

Traseul de ciclism nu a fost deloc ce am crezut eu ca va fi! Foarte multe dealuri si delusoare, si putinele zone de plat sau coborare erau destul de intortocheate, astfel incat nu puteam sa merg cu o viteza prea mare. Blu, frumosul meu Garmin Fenix 5S, imi spune ca viteza maxima a fost de 56 km la ora. Multe coborari erau prin padure, nu pe sosele, ci pe piste de bicicleta, inguste si cu multe curbe.

In sfarsit un pic de coborare

Dar cea mai mare supriza a venit de la catarari. Au fost grele, desi erau scurte. Am avut inclusiv panta de 17%, si a fost mult mai dificil decat m-am asteptat. Am ales total gresit angrenajul de 54/42, si mi-am chinuit teribil picioarele tragand de mine sa urc. Urcarea de la km 40 a fost cireasa de pe tort, ea este cea cu panta de 17%, si ti se deschidea in fata dintr-o data, dupa ce luai o curba la stanga. Fuck, cand am vazut-o, am stiut ca nu am cum sa fac un timp bun la Ironmanul acesta! 🙁

Greu la deal….

Am urcat atat de chinuit incat la un moment dat mi s-a oprit Garminul! La o anumita viteza nu mai detecteaza ca te misti, adica eram atat de inceata! Double fuck! Si cum imping eu in pedale injurand mental ideea de a venit cu castronul de 54/42, mi se pare ca aud un fasait. Fas, fas, in ritm cu pedalatul meu. La inceput m-am speriat ca am facut o pana, si m-am sucit de cateva ori ca sa ma uit bine la roata din spate. Lucru nu tocmai usor, avand in vedere panta pe care eram, si viteza mica cu care inaintam. Dar totul parea ok, in schimb fasaitul continua. Pana la urma descopar cauza: roata din spate s-a descentrat (probabil am dat intr-o groapa la o cobarare, am prins niste zone cu asfalt nasol) si se freca de frana din spate. Cum ar veni, urcam cu frana cu pusa, la propriu, pentru ca hei, panta aceea nu era suficient de grea 🙁

Ride, baby, ride

Ajung in varful dealului, si ma dau jos sa misc de roata, ca sa o aranjez astfel incat sa nu mai frece. Din pacate nu am avut prea mare succes ca sa tina toata cursa, pentru ca erau multe zone cu pavaj sau cu dale de asfalt, si inevitabil roata se descentra din nou. Am mai coborat de pe bicicleta de 3 ori ca sa o aranjez pana la sfarsitul traseului.  Solutia ar fi fost sa desfac frana de spate, dar din pacate era singura pe care o aveam, cea din fata fiind stricata din cauza transportului.

Si pentru ca un necaz nu vine niciodata de unul singur, dupa ce am terminat urcarea monstruoasa mi s-a pus un carcel teribil pe spate, in zona lombara. Cred ca se trage de la frigul dinainte de start, si din cauza ca am tras tare la urcare mi s-a blocat partea dreapta a spatelui. Am strans din dinti si am incercat sa relaxez spatele cu niste intinderi pe bicicleta. A functionat, doar ca ma durea foarte tare din nou de fiecare data cand ma puneam in pozitie aero. Asa ca am mers mai mult in pozitie ridicata, adica am luat tot aerul in piept timp de cam 120 de km. Mai bine imi luam cursiera, era si mai usoara 🙂

Am pierdut si un bidon cu nutritie pe o coborare, si nu am avut cum sa ma intorc dupa el, aveam cam 50 km la ora. Pe tura doi a trebuit sa iau mancare din punctele de alimentare, de obicei consum doar calorii lichide, dar aveam nevoie de “combustibil”.

Alergarea

Intr-un final apoteotic am ajuns si la alergare.  M-am dezlipit cu greu de pe bicicleta, dupa 7 ore si ceva eram practic sudate una de alta. Nu m-am grabit in zona de tranzitie, stiam ca picioarele imi sunt atat de obosite de la impinsul in forta, incat nu am cum sa fac o alergare rapida. Am facut chiar si cateva exercitii de streching pentru spate 🙂

La iesirea din tranzitie m-am intalnit cu husband, care statea saracul la sustinere. Mi s-a facut mila de el, si i-am strigat ca estimez ca va dura o eternitate, asa ca mai bine se duce sa bea o bere (sau doua) cat alerg eu. Am inceput sa alerg incet, si am ramas de uimita de cat de multa lume este la sustinere pe traseu!

La iesirea din tranzitie catre alergare, incurajari de la hubby 🙂

Traseul are o bucla de 10,5 km, care se repeta de 4 ori. Treceam prin zona centrala, chiar in piata pietonala, si pana in cartiere din suburbie, cu casute albe si fara garduri. Vreau sa spun ca fiecare kilometru era ticsit cu oameni iesiti sa ne incurajeze. Copii de cativa anisori care intindeau palma la high-five, adulti sau parinti care te strigau pe nume si te incurajau, niste doamne in varsta care iesisera in strada la un prosecco si ne imbiau si pe noi cu un pahar. Petreceri cu muzica la maxim in punctele de alimentare, iar intre ele oamenii isi scosesera boxele din casa si au improvizat propria petrecere!

It was fucking amazing!

Oricat de rupti eram toti cei de pe traseu, este imposibil sa nu prinzi niste energie de la public. Primele doua ture au trecut fara sa imi dau seama, desi aveam de urcat un deal pe fiecare tura. Motto-ul meu a fost “no walking!”. Mi-am permis doar ca in punctele de alimentare sa merg, cat sa beau niste apa si cola din mers.

Un dus improvizat la alergare

Ma cam durea stomacul, si nu am putut sa iau nimic altceva de mancare. Pe la tura trei am experimentat o stare de greata, tot de la stomac. Luasem la bike doua batoane de pe traseu, si nu mi-au cazut deloc bine. Alergam foarte incet, si ma gandeam cu groaza cat mai dureaza pana voi termina cursa. No walking, no walking, no fucking walking, era mantra din capul meu. Fac pariu ca daca cineva ar fi mers pe langa mine posibil se deplasa mai repede decat alergarea mea 🙂

Pana la urma mi-a mai trecut din greata, si spre norocul meu am gasit un gel cu cofeina in buzunarul de la spate. Ultima resursa ratacita acolo, l-am luat la km 30. Si dupa cateva minute parca am inviat! Am inceput pe bune sa ALERG! Vaaai, ce bine s-a simtit, parca am prins aripi. Repede, repede, am alergat ca robotelul, am mai depasit 3 fete pe tura asta, unele care erau chiar destul de mult inaintea mea. Din pacate niciuna din categoria mea, dar chiar si asa mi-a mai revenit din self esteem.

Ajung la finish line si in sfarsit pasesc pe covorul catre poarta. Timpul avut e un rezultat super slab pentru mine, dar chiar si asa ma iau emotiile cand ajung acolo. Toata ziua am muncit pentru clipele astea pretioase. Majoretele ridica pompoanele in aer si se aude la microfon “Here comes Ioana Molnar from Romania. Ioana, you are an IRONMAN!”

Medal time, baby!

Imi dau lacrimile de emotie, si zambesc cu gura pana la urechi. Fuck yeah, ma simt ca o invingatoare! Si chiar sunt, nu conteaza timpul, greutatile, strategia, conteaza am ajuns AICI!

xoxo,

IronIoana

Ps: imi cer scuze pentru folosirea repetata a cuvantului fuck in acest post. Sincer, reflecta cel mai bine sentimentele avute in ziua cursei 🙂

3 Comments

  1. Felicitari Ioana pentru articol. Foarte frumos scris! Din experienta asta consider ca ai invatat foarte multe si cred totusi ca ai “platit” un pret destul de mic pentru asta chiar daca la prima vedere nu pare. Esti o invingatoare si un model demn de urmat! Felicitari si continua sa inspiri in continuare!

  2. Darius says

    Felicitari! There are good days and bad days…

    O singura intrebare- n-ar trebui sa incepi sa faci antrenamente tehnice legate de alimentarea in timpul cursei? Tin minte ca si la half-iron transfier ti-ai pierdut tot la bicla jumate din “combustibil”…

    • Hey Darius,
      Mersi pentru mesaj, si gandurile bune 🙂
      Legat de alimentatie – ce s-a intamplat nu tine neaparat de partea tehnica. La Transfier anul trecut mi-am scos din buzunarul de la spate un gel, si a iesit si restul nutritiei o data cu el, de aceea a cazut. Iar la Maastricht bidonul cu nutritie a sarit practic din suportul lui de pe cadru. De la viteza mare pe un asfalt destul de prost in locul acela, probabil a vibrat toata bicicleta, si bidonul a fost aruncat din suportul lui. Partea sad-funny este ca si lui Mihai Vigariu i s-a intamplat acelasi lucru 🙁
      Revenind la tehnica, este un skill foarte important sa te poti alimenta din mers la bike. Adica sa scoti bidonul, gelurile, sa pui inapoi ambalajele sau bidonul in suport, etc. Toate trebuie exersate in antrenamente, altfel degeaba mergi tare in cursa, am vazut oameni care trebuie sa se opreasca pentru a putea scoate bidonul si sa bea apa. Eu de exemplu am inceput sa lucrez cu mana stanga acum. Mi-am dat seama la Ocean Lava, unde era punctul de alimentare pe stanga, ca sunt muuuult mai neindemanatica la aceleasi miscari cand trebuie sa le fac cu stanga. Cu dreapta pot sa si jonglez daca e nevoie 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *