Alergare
comments 5

Maraton Bucuresti 2015 – Anatomia unui Abandon

Exista cateva acronime de care nici un sportiv amator nu vrea sa auda: DNS (did not start), DSQ (disqualified) si DNF (did not finish). Dintre toate, acesta din urma este cel mai temut, pentru inseamna ca ai inceput cursa, ai facut toate eforturile in pregatire, dar undeva pe parcurs a trebuit sa iei singur decizia de a te retrage. Si este o decizie grea, ingrozitor de GREA! De unde stiu: pai tocmai am trecut prin asta ieri πŸ™

Se spune ca omul intelept invata din greselile altora, iar prostul nu invata nici din ale lui. Iata, pentru a va ajuta sa deveniti mai intelepti, ma ofer sa ilustrez eu ce am facut, si cum am fost de data asta omul prost πŸ™‚

Ce am gresit in cursa

Am luat startul la cursa simtindu-ma foarte increzatoare. Ultimele antrenamente au mers bine, parca alergam mai repede si mai usor decat ma asteptam, deci aveam sperante mari. Nu stiam daca voi reusi sa ma incadrez in obiectivul pe care mi l-am propus (3ore 30min), dar mi-am propus sa ma regrupez pe traseu in functie de cum ma voi simti. Mistake 1, mai bine reevaluam obiectivul si alergam o cursa mai conservatoare. Maratoane tot vor mai fi, nu e niciodata prea tarziu sa alergi un timp pe care ti l-ai propus.

Am stat cuminte cu echipa de paceri pe semimaraton la 1h45, si am alergat in grup cu ei. Insa am inceput sa ma simt rau de la km 3. Da, scrie 3, nu 30! Aveam o senzatie de sufocare, mixata cu o apasare pe inima si plamani. Verific inca o data timpul, alergam intr-adevar cu cateva secunde mai rapid decat era cazul, dar nu dramatic. Incetinesc corespunzator, si continui mai departe. La km 10 avem un avans de un minut, nu e bine, am mers prea repede. Mistake 2, ar fi trebuit sa fiu mai atenta la primii km!

Pe la Β km 12 incep sa am o senzatie foarte apasatoare, si ma opresc pret de cateva secunde. Verific pulsul, e ok, pare in grafic, dar totusi masinuta nu merge cum trebuie. Trecem de km 21 cu un minut in urma obiectivului, si in continuare nu ma simt deloc ok. Incepe sa ma doare si soldul, strang din dinti si il ignor.Β Pe la km 24 ma tai cu totul, incep sa fiu in transa. Nu e de la alimentatie, am respectat planul de nutrititie cu religiozitate. Pur si simplu nu mai merge motorasul. Imi indes vizorul pe ochi si plang la umbra lui, dar alerg in continuare. Ma doare soldul, nu dramatic, dar e acolo, insistent, si involuntar mi-am schimbat calcatura.

Pe la km 28 incepe sa ma doara si genunchiul opus (compensam pentru sold) si ma ajung din urma pacerii de la 3h45, cu care mai alerg cativa kilometri. Durerea din sold devine din ce in ce mai persistenta si la km 32 ma opresc ca sa merg un pic. Ma intreaba un arbitru daca raman in cursa, sau abandonez, si ma incrunt: β€žraman!”. Alerg un km in jurul Stadionului National, si oricum incerc sa calc, ma doare soldul in continuare. Ma opresc exasperata la km 33, si il anunt pe Alex: “gata, eu am iesit din cursa”! Am inceput sa merg si urmatorii 5 km pana la corturile de la finish i-am schiopatat ingrozitor, ba chiar am avut nevoie sa ma opresc pe o bancuta de cateva ori. Hmmm….e mai greu sa mergi decat sa alergi!

Ce nu a mers in antrenamente

Ar trebui sa fac un rewind de doua luni, ca sa va spun unde am gresit in pregatire. Tocmai incheiasem o perioada de revenire dupa Xman Oradea, si ardeam de nerabdare sa imi stabilesc urmatorul obiectiv. De mult mi-ar fi placut sa alerg un maraton, dar am pus mereu acest obiectiv in plan secundar, dupa cursele de triatlon. Cu 9 saptamani ramase pana la Maratonul Bucuresti, si cu un volum destul de serios construit pentru Ironman, parea ocazia perfecta pentru un maraton de succes in Octombrie.

Doar ca bietul meu corp nu a reactionat la antrenamente asa cum mi-am dorit cand le-am reinceput, ma simteam mereu obosita si letargica. O runda de analize mi-a confirmat ca oboseala metabolica este mare, sunt cu imunitatea la pamant, si nici cu fierul si alte elemente nu stau prea bine in corp. Am cerut sfatul lui Valeriu Tomescu (caruia ii multumesc ca a avut rabdare pentru mine), care dupa un ochi aruncat peste analizele mele, mi-a spus raspicat ca e momentul pentru odihna, nu pentru antrenamente, si sa am grija multa la recuperare. Incapatanata de mine l-am ascultat doar pe jumatate, am inceput sa am grija la recuperare, si sa suplimentez dieta cu proteine, suplimente de fier si de aminoacizi. Insa am continuat antrenamentele, doar am redus volumul lor! Uitandu-ma in urma, as fi fost mult mai castigata sa ascult de sfatul primit, sa iau o pauza mai lunga, si sa replanific un nou obiectiv doar dupa ce imi reveneam la o forma mai buna.

A doua greseala a fost ca am ignorat in ultima luna o durere in soldul stang, care a ajuns sa imi bantuie ziua cursei. Nu ma durea constant, doar la alergarile de intensitate. Si nici atunci tot timpul, dar aparea de obicei cand eram mai obosita. Sincera sa fiu, nu am investigat mai mult cauza de frica. Frica sa nu fie ceva serios, si sa trebuiasca sa iau o pauza si sa incetez antrenamentele. Pare cam stupid acum, nu? πŸ™‚

Ce nu a mers pe plan mental

Doua lucruri: am refuzat sa accept ca am nevoie de mai multa odihna decat mi-am planificat, si am refuzat sa imi replanific obiectele in functie de limitele situatiei prezente. Am vrut sa alerg un maraton in 3h 30min, un timp realist-ambitios pentru un moment cand as fi in forma mea buna. Doar ca, evident dupa deznodamant, nu am fost in forma mea buna! Cred ca erau doua solutii: ori sa aman momentul unui maraton pentru mai tarziu, dupa o recuperare completa. Ori sa alerg o cursa mai conservatoare acum, sa zicem catre 4 ore, si sa pornesc cu acest ritm constant de la bun inceput. Dar nu am vrut sa imi accept limitele din acest moment, si am tras prea tare de mine. And I buuuurneeed!

Acestea fiind spuse, planurile mele in urmatoarele 2 saptamani sunt: sa investighez soldul si sa incep recuperarea pentru el, un β€žmaraton” de filme cu zombie si ninja (se asorteaza cu perioada de depresie post DNF), si cateva β€žantrenamente” de plimbare!

Va pupez,

Ioana Maratonista Depresiva

Photo credits: Radu Cristi si FRA

5 Comments

  1. Daniel says

    Buna, Ioana!

    Calde salutari si incurajari de la un alt proaspat DNF! :-)… Dincolo de faptul ca am sfarsit la fel de prematur maratonul de duminica, m-a frapat (dar m-a si amuzat) similitudinea obiectivelor si suferintelor tale cu cele ale mele si ma intreb cum de nu ne-am intersectat in timpul cursei…

    Ca si tine, a fost prima oara cand am incercat maratonul, dupa ce in ultimele 15 luni am concurat cam la 10 evenimente de anduranta, din care 2x semi-maratoane, vreo 5x triatloane si restul duatloane (toate sprint). Si pentru ca proba mea favorita este (inca) alergatul si pentru ca la cele doua semi-uri am scos in jur de 1:45, tinta mea usor optimista era catre un timp de 3:30, iar mai realist 3:40.

    Bineinteles ca m-a cuprins euforia startului si am pornit un picut mai repede, depasind atat pacemakerii de 1:45 cat si pe cei de 3:30 (culmea, care au plecat chiar mai iute decat primii, daca ai remarcat!). Totul a fost bine, frumos si distractiv in prima jumatate, ocazie cu care mi-am reconfirmat tinta intermediara de 1:45 la km 21, am reusit sa mentin un ritm decent (5:15/km) pana la km 28 dupa care… dezastru!… m-au napadit carceii mai ceva ca ciupercile dupa ploaie! :-(… Pana pe la km 30 am tot incercat sa repornesc ‘motoarele’, dar nu cred ca am putut lega mai mult de 100m de alergare, apoi m-am tarat pana la km 35, cand am oprit gsp-ul si am decis sa ‘call it a day’. Am profitat de faptul ca eram la distanta minima de casa (alta agonie de 4km…) si am renuntat la a mai preda chip-ul la linia de sosire.

    Spre deosebire de tine, m-am simtit foarte bine pe parcursul aproape a intregii alergari (cel putin, pana pe la km 25), iar crampele mi-au aparut relativ brusc si foarte puternic.

    Recunosc ca am fost un pic dezamagit de situatie, nu atat pentru faptul ca nu am terminat maratonul (in mod evident, nu am participat ‘doar ca sa termin’), ci mai mult pentru ca il vedeam ca un test al capacitatii mele de anduranta pentru trecerea la proba olimpica de triatlon incepand cu anul viitor.

    Am decis insa sa nu fiu deprimat si sa trag toate invatamintele din aceasta lectie… ma rog, unul singur mai important si anume alegerea unui obiectiv un pic mai conservator. Sau poate un ritm mai lent in prima parte, dar inca nu imi dau seama care a fost greseala mai mare…

    Asa ca, la nici doua zile de la mult meritata eticheta de DNF, mi-am scos sotia si cainele la o scurta alergare de incalzire in jurul lacului din Parcul Tineretului si imi fac deja planurile de pregatire pentru urmatorul maraton.

    Ma gandesc ca ar fi cam mult ca imediat dupa maraton sa incepi un altul (fie el de filme zombie), asa ca iti propun sa il reduci macar la un semi-M si sa iti ridici moralul la ‘locul de munca’!

    Cu drag,

    Dany

    PS: nu am mai mentionat si de durerea de sold (pe partea dreapta!) pe care am avut-o pentru aproape 4 luni (inclusiv la semi-maratonul din mai), dar de care am scapat candva in luna august…

    PS2: Eu mai am in colectie si un DSQ, la duatlonul de la Buftea, pentru ca nu mi-am numarat cum trebuie turele de bicicleta… Macar am fost intr-o companie selecta, alaturi de Balanescu! πŸ™‚

    • Hey Dany,

      Deci am fost amandoi suferinzi duminica πŸ™‚ Funny cum unele sunt zile sunt bune, si altele sunt…nebune! Oricum, la ce palmares ai strans si tu anul acesta, sigur si oboseala joaca un rol important!

      In ce priveste trecerea la triatlon olimpic, eu nu mi-as face griji, cu siguranta te vei descurca de minune. Sincera sa fiu, mi se pare maratonul mai greu decat triatlonul olimpic. Asta prin prisma faptului ca aleargarea are un impact mai mare in corp, si acumuleaza mai multa oboseala decat succesiunea de swim-bike-run. Plus, variezi activitatea si ai alta stare mentala la tri decat la alergare πŸ™‚

      Iar cu crampele….hmmm….poate ar fi interesant sa investighezi ce ai facut pe partea de alimentatie inainte si in timpul cursei. A fost totusi cald, si posibil sa fi avut un deficit de elecroliti sau apa. Eu am descoperit ca am nevoie sa beau mult mai multa apa decat as fi crezut ca sa ma simt ok. Dar aici fiecare organism e diferit, si doar tu poti experimenta ca sa vezi ce functioneaza bine pentru tine πŸ˜‰

      Mult spor(t), si sa ne vedem la concursuri!

  2. Alex says

    Tinand cont ca era primul tau maraton nu puteai totusi sa-l duci la capat chiar cu riscul de a termina peste 4 ore? nu cred ca era nicio rusine…. intrebarea asta vine de la un amator care a terminat si el primul maraton cu un amarat de 4:30, dar totusi a terminat… asa melc cum e…

    • Buna Lucian,

      Felicitari pentru finalizarea maratonului! Este o realizare cu care sa te mandresti, indiferent de timp, mai ales ca a fost primul! In plus, nu as numi “4:30” un timp amarat πŸ˜‰
      Eu am luat decizia de a ma opri din doua motive: am preferat sa nu mai alerg ca sa nu fortez soldul, plus ca m-am taiat, iar ideea de a merge ultimii 9 km nu imi suradea deloc. Oricum m-am plimbat 5 km pana am ajuns inapoi la start, si a fost arhisuficient. Imi pare foarte bine ca am incercat sa merg pe obiectivul propus, am invatat multe din asta, si acum am o idee mai clara despre ce trebuie sa schimb in antrenamente ca sa fiu mai bine pregatita. Pana la urma orice cursa de anduranta este un experiment pe care il facem cu propriul corp, si uneori este nevoie sa esuam ca sa putem progresa. Cel putin asa vad eu lucrurile πŸ™‚

  3. Pingback: Retrospectiva Octombrie | Ioana Molnar

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.