Alergare, Sport
comments 5

Semimaratonul Bucuresti 2016 – bucurie in miscare 

Semimaratonul Bucuresti este unul dintre evenimentele mele sportive preferate! E primavara, avem parte de soare, antrenamentele sunt in toi, si are un traseu frumos si plat, care te perinda prin Bucuresti. Eu sunt o alergatoare urbana, asa ca ma incanta orice ocazie cand am strazile doar pentru mine. E o adevarata bucurie in miscare sa poti alerga pe bulevardele late, incurajat de ceilalti participanti si de sustinatorii de pe margine!

Editia 2016 a semimaratonului a avut peste 14000 de participanti. Este un numar WOW! Cursa are o istorie de 5 ani, si eu am participat la fiecare editie. Am vazut evenimentul crescand de la an la an, dar parca de data aceasta anvergura s-a simtit cu adevarat mai mare. Foarte foarte multi oameni la start, plin de sustinatori pe traseu, la punctele de schimbare a stafetelor o gramada de muzica si energie! Am simtit ca fac parte dintr-un eveniment cu adevarat mare si international, aici la noi acasa #izproud

Personal, am plecat la cursa cu un obiectiv ambitios, de alerga cu 4:30 min/km, adica un timp total de 1h34m30s. Spoiler alert, mi-am ratat obiectivul, dar cu toate astea am facut un personal best – 1h37m1s (da, cu o secunda in plus peste 1h 37). Sincera sa fiu nu mai aveam zvac la finish de un extra sprint nici macar pentru secunda aia, asa ca este un rezultat ce ma reprezinta in totalitate.

Apropos de bucurie

(e) Events Photographer Debordand de bucurie :)

(e) Events Photographer
Debordand de bucurie 🙂

Sunt unele curse in care este o bucurie sa alergi, te simti bine mereu pe parcurs, si toate planetele ti se aliniaza. Si sunt curse pe care te bucuri sa le termini, pentru ca te chinui fiecare secunda in care esti pe traseu. Marturisesc la mine semimaratonul a fost mai mult bucurie din motivul 2, doar dupa ce am trecut linia de finish.

Am subestimat cursa, daca este sa fiu total sincera. Veneam dupa un semimaraton alergat cu o luna inainte in Vienna, unde am facut o verificare la ritmul de 4:40 min/km, care mi-a iesit brici. Antrenamentele au mers bine, intensitatile au crescut iar corpul meu raspunde bine la viteza, paradoxal imi plac mai mult intervalele decat antrenamentele de anduranta. Asa ca nici macar nu am avut emotii inainte de startul la Semi Bucuresti, ma gandeam ca sunt „doar” 21 de km (distanta aproximativa pe care o fac in fiecare duminica), si ca vor trece repede. But nooooo……

Cum a decurs cursa

(c) Bogdan Buda Dupa primii kilometri. Privirea mea spune "dar ce caut eu aici?"

(c) Bogdan Buda
Dupa primii kilometri. Privirea mea spune “dar ce caut eu aici?”

The body nu prea a fost fericit de la bun inceput. L-am si fortat in primii 3 km, a fost imbulzeala mare la start, chiar daca eram in sectoarele funtase. Multa lume, si inca lume buna! M-am panicat un pic cand am vazut ca dureaza jumate de minut de cand s-a dat startul si pana reusesc sa trec de linia de start, si m-am tinut de grupul de paceri de la 1h30. M-am gandit eu ca o sa faca ei loc prin imbulzeala, si ma tin aproape ca sa am culoar. Doar ca ritmul lor era unul mult prea rapid pentru mine, si au tras si mai tare la inceput, asa ca dupa 3km aveam limba de un cot.

Colac peste pupaza, am nimerit o zi frumoasa si calda. Iar cum mi-am tot facut antrenamentele seara, pe racoare, am omis din calcul efectul soarelui si al caldurii. Nici macar nu mi-am luat o sepcuta sau un vizor, si m-a batut soarele de am innebunit. Am luat apa din absolut TOATE punctele de alimentare, am baut, am turnat pe mine, nu stiam ce sa mai fac ca sa ma racoresc un pic. Am ajuns la finish absolut murata si uda din cap pana in picioare (fara prea mult efect, tot mi-a fost cald rau!).

Dupa km 9 am ramas fara energie, ma zbateam toata incercand sa tin ritmul, insa m-a costat vitezomania de la inceputul cursei. Am luat 2 geluri – 1 Carbosnack (pentru energie rapida), alternat cu Endurosnack (pentru energie de durata), cate o jumatate la fiecare 5km. Am baut si apa din punctele de alimentare, insa probleme mele erau mai degraba sistemice. Pocneam de caldura si de efort. E o senzatie „minunata”, in care te doare ficatul, iti este greata, si corpul tau spune tot „nu, nu, nu, opreste-te”. M-am luptat cu ea mai mult de jumatate din cursa. Pana la km 10 am tinut ritmul apropiat de obiectivul meu, dupa care mi-am dat seama ca nu am cum sa ajung la finish in ritmul acesta.

Solutia de moment

(c) Radu Cristi pssst, push it....tragand in continuu

(c) Radu Cristi
pssst, push it….tragand in continuu

Asa ca noul obiectiv a devenit „the best I can do today”. Este mantra mea la fiecare concurs! Sunt atat de multe variabile care influenteaza un rezultat, si stiu ca nu am cum sa le controlez pe toate, mai ales cand jonglez cu jobul full time, cu antrenamentele de Ironman, si un strop de preocupare pentru viata de familie. Dar daca la finalul zilei trag linie si am facut the best I can do, sunt fericita cu ceea ce am realizat.

Am scazut putin ritmul, suficient cat sa nu explodez de efort, dar totusi tare, incat sa fiu la limita mea superioara. Marturisesc ca este dureros sa alergi la limita superioara, indiferenta daca esti un sportiv de performanta sau un weekend warrior. Limitele de viteza sunt personale, dar cred ca senzatia de suferinta este universala. Trebuie sa sapi in interiorul tau, si sa tii cu dintii de fiecare moment in care tragi de tine, sa nu lasi corpul sa cedeze, si sa il gestionezi constient pana la linia de finish. Cel mai greu pentru mine este sa ignor vocea interioara care imi spune sa o las mai incet doar un pic, doar cateva momente. Stiu ca daca o ascult, imi va fi aproape imposibil sa repornesc motoarele si sa alerg mai rapid din nou, asa ca acele „cateva momente” au toata sansa sa fie tot restul cursei. Mai bine sufar in continuare si tin ritmul cat mai constant!

Asa ca am alergat mai departe, fast enough to hurt, dar mai usor decat la inceput. Nu m-am mai uitat la ceas, la nimic, eram in the zone. The pain zone 🙂 M-am intalnit cu husband pe la km 16, el folosise cursa pentru un antrenament de fartlek, si cum dupa primii 10 km nu s-a simtit prea bine, s-a decis sa ma astepte. Cred ca daca stia cat trebuie sa astepte dupa fundul meu, ar fi plecat linistit mai departe :p Am avut parte de ultimii 5km alergati impreuna, plimbarea noastra de duminica. M-am „bucurat” si de o crampa musculara in ultimii 3 km, asa ca orice avant de a zvacni pe ultima parte s-a dus din plan. Nu am mai avut crampe niciodata, asa ca iata, ce trip de senzatii am avut la „doar” un semimaraton :p

(c) Mireille Mirela

(c) Mireille Mirela Pe ultima suta de metri, catre finish. No extra legs for an extra second 🙁

Concluzia

Ca sa rezum in cateva cuvinte:

  • M-am bucurat mult de tot sa fiu la start, simt ca ne-am facut si noi mari, si Semimaratonul Bucuresti este un concurs cu adevarat international si de nivel inalt <3
  • M-am chinuit rau pe parcurs, si tot am reusit sa scot un personal best (1h37m1s)
  • M-am bucurat si mai mult sa ajung la finish. Cel mai mult 🙂
  • Rezultatul nu ar fi fost posibil fara antrenamentele sub atenta indrumare a lui Stefan Oprina. He makes me hurt in a way that I like 🙂 Cine vrea sa incerce, dati-mi un semn, si va pun in legatura cu Fane!
  • Am avut parte de sustinerea Nutrend Enduro pe nutritie, CEP Romania cu sosetele de concurs (nici nu stiti ce importante sunt!) si adidas cu the most awesome shoes PureBoostX

Pentru toti alergatorii de la semi, dati un shout out, cine s-a bucurat, cine s-a chinuit, si cine a suferit de caldura?

Happy runs,

Ioana za Pink Runner

5 Comments

  1. George says

    Da Ioana. Asa a fost. Am stat lângă tine vreo 5km știind ca suferim in același ritm si vad ca si din aceleași cauze. Am învățat ceva cursa asta…

    • Hey George,
      Well, se pare ca mereu avem cate ceva de invatat. Oricat de mult alergam si biciclim, fiecare cursa vine cu provocari noi 🙂

  2. Pingback: Adidas Pure Boost X – shoe review - Ioana Molnar

  3. Sasha says

    Si n-ai avut crampe musculare pana acum niciodata?! Asta suna ca treaba aia cu studentul care nu a avut niciodata restante 🙂 Nu ai trait viata din plin! 🙂

    Tactica mea a fost sa urmaresc baloanele cu 1.50 (ritmul meu normal spre superior) cam pana la km 12-15 , iar apoi, daca mai am shfortza, cresc ritmul. Am citit treaba asta undeva si zau ca mi-a prins bine. Daca faceam altfel cred ca ma rupeam. Am terminat in 1.46 (PB)

    Oricum, cel mai mult imi plac 2 lucruri: sa depasesc alti alergatori 🙂 si sa schimb o vorba pe parcursul cursei cu prieteni/cunostinte. Primul mi-a iesit destul de bine, ca din miile de alergatori am depasit si eu cativa :). De asemenea, am salutat/am schimbat o vorba doua pe parcurs cu cativa alergatori (incl. cu Andreea C.). Mi-a placut tare cursa asta!
    Te-am vazut cum coborai de pe Calea Victoriei, destul de “incrincenata” . acum am inteles de ce :). Apropo, de multa apa bauta, eu am patit-o la Gerar rau de tot! Pe la km 15-17 am simtit ca mi-e sete si am baut apa cat am putut si…nu am mai reusit sa alerg prea bine ca ma simteam plin ca un butoi. Sau poate era doar din cauza oboselii? Cine stie…

    In fine, felicitari pentru timpul scos si bafta in continuare cu antrenamentele. Apropo, pe anul acesta ai un obiectiv anume? Inca un titlu de campioana nationala la triatlno pe distanta lunga sau altceva?

    • Paaai, acum am experimentat si eu cu restantele. Mai bine mai tarziu decat niciodata, nu? :p

      Felicitari pentru PB!! Way to go 😀 Daca ai apucat si sa stai la povesti este clar ca urmeaza si altele noi recorduri in curand.

      Eu anul acesta din nou la XMan, the big one. Ce sa fac, e addictive 🙂 Vedem daca iese si tilul, asta nu depinde doar de mine, ci si de concurenta. I will do my best 😀

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *