Dupa inceputurile mele tumultoase cu triatlonul, si transformarea primului meu concurs din triatlon in duatlon (TriChallenge Mamaia 2012), eram foarte nerabdatoare sa partip in sfarsit la un trialon care imbina formula completa de swim-bike-run! Ce-i drept am bifat un prim concurs cu WinterTri Challenge, dar cum ordinea probelor a fost inversa, si inotul intr-un bazin, eram inca foarte curioasa despre ce inseamna un triatlon „clasic”.

Un obiectiv mai mare era sa particip la un Half IronMan, sa vad si eu ce inseamna o bucatica din experienta faimosului brand, si de ce este buzz-ul atat de mare in jurul lui! Numai ca nu stiu cum mi-am facut eu planul, ca am reusit sa imi pun acest concurs in luna mai, fara sa socotesc ca de fapt pana atunci suntem in afara sezonului competitional de triatlon, si ca nu apuc „sa imi fac mana” cu nici un concurs! In fine, trecand peste panica realizarii ca primul meu swim-bike-run va fi pe distanta de 1,9km/90km/21,1 km, am bifat toate antrenamentele, mi-am facut bagajele, si am plecat catre Sankt Polten in Austria.

Aici am avut primul soc: desi in Bucuresti temperaturile erau de peste 20 de grade, am ajuns la un frig de 11 grade, plus un “minunat” vant. Perfect, putem sa ne antrenam mai bine, nu-i asa? 🙂 Alex m-a asigurat ca asa se intampla in fiecare an, el a mai participat la acest concurs in trecut de 2 ori, si mereu in ziua competitiei frigul s-a transformat in caldura, uneori chiar prea multa, de peste 30 de grade.

Din fericire gandisem aproape o saptamana de buffer-time pana la concurs, sa am timp sa inot in apa lacului (am mentionat ca nu am mai inotat deloc intr-un lac?!) si sa ma obisnuiesc cu senzatia, plus sa am timp sa fac o recunoastere pe traseul de bike. Am preferat sa las inotul pentru zilele urmatoare, mizand ca se va incalzi vremea, si pana atunci sa ma multumesc cu o piscina in loc de lac. Am facut doua antrenamentele pe traseul de ciclism, din care in primul am reusit sa ne ratacim o vreme, si l-am terminat pe intuneric, aproape cu degeraturi la degetele de la maini! #whatswithallthiscold

Vremea in schimb se facea tot mai racoroasa, iar hainele pe care le aveam erau de primavara-vara, nu de iarna! Toata lumea era surprinsa de valul de frig care a pus stapanire peste Europa, si asteptam cu nerabdare sa se adevereasca traditia din anii trecuti, si sa ne invadeze caldura. Sincera sa fiu, prefer sa fierb la 30 de grade, decat sa zgribulesc la 10. Acelasi lucru ni l-au transmis si organizatorii la sedinta tehnica cu doua zile inainte de concurs, ca speram ca vremea sa tina cu noi, si desi se prognoza niste ploaie, macar sa fie un pic mai cald. Numai ca supriza a venit chiar in ziua de dinaintea concursului, cand primim cu stupoare vestea ca s-a anulat proba de inot! WTF?

Datorita vremii foarte reci, a ploii si a vantului care si-au facut simtita prezenta, organizatorii au luat decizia ca este mai safe pentru toata lumea sa anuleze inotul. Practic se ajungea ca iesind udzi din apa, sa trebuiasca sa ne urcam pe bicicleta la 8 grade, la care se adauga (sau mai bine zis se scad) vantul si curentul de aer generat din mers, avand un real feel de 0 grade. Deci sa sumarizez: pe bicicleta, ud, la 0 grade!

Marturisesc ca am fost foarte dezamagita, ma urmareste ghinionul vremii si transformarea concursului in duatlon! Nu este deloc acelasi lucru ca si concurs si experienta, si cumva ma simteam „furata” de lucrul la care visam 🙁

Am pornit a doua zi la concurs imbracata bine, si am avut un start foarte interesant! S-a dat startul in valuri: intram in zona de tranzitie, ca si cum tocmai am fi terminat proba de inot, apoi alergam cu bicicleta pana la iesirea din tranzitie, si hop pe ea si da-i, da-i! Stiam traseul ca in palma dupa turele de recunoastere, trei urcari din care una pe o panta semnificativa, o coborare mai dificila cu serpentine, si doua mai usoare. Zona este superba, printre satucuri pitoresti, livezi si vii terasate de o parte si de alta a soselei, si cam 30 de kilometri de mers in paralel cu Dunarea, serpuind pe langa ea.

M-am speriat de cat de tare au pornit fetele din age group-ul meu, avand cam 40 de kilometri pe ora in primii 20 de km de traseu. Eu imi stabilisem ca über-obiectiv sa am o medie de 30km/h, dar eram multumita cu orice era peste 25. Asa ca m-a luat prin suprindere startul in forta, si am inceput sa imi ridic semne de intrebare daca strategia mea este potrivita. Am tinut si eu un ritm de peste 35 de km pana am dat de prima urcare. Era foarte fain sa avem de o parte si de alta locuitorii care ne incurajau si ne aplaudau, o super energie si atmosfera in zonele de urcare! Am tras puternic si am inceput sa intrec din fetele care erau inaintea mea. Totul a mers absolut fabulos pana chiar inainte de a doua urcare, aceasta fiind cea mai grea.

Mi-am facut un plan de nutritie care spunea ca la km 20 mananc un baton, la km 40 un gel mare, la km 60 un gel mic, iar la km 80 inca un gel mare (ca sa am rezerve de energie la alergare). Pentru ca am scapat batonul din mana in timp ce pedalam la inceput, am hotarat sa mananc doua geluri care sa ma ajute chiar inainte de a doua urcare. Si mi-au cazut taaaaare greu la stomac, incat mi s-a facut super greata in timp ce pedalam pe pantele abrupte, am scazut rimtul dramatic si am inceput sa pierd din terenul castigat. Vazand ca in urma urcarii am fost intrecuta de mai multe fete pe care initial le-am depasit, m-am hotarat sa dau all there is la coborare. Cred ca Alex ar fi fost tare mandru de mine, sa ma vada cum cobor pe aerobaruri cu 50-60 km la ora (ca nota: I suck la coborari, am facut cateva ture de Poiana si merg foarte incet din cauza ca mi-e frica sa cobor, mai ales pe curbe).

Am ajuns plina de adrenalina in zona de tranzitie, unde imi tremurau mainile si picioare de la efort si de la emotii. Am reusit cu chiu cu vai sa ma schimb, de fapt sa ma dezbrac, am dat o geaca si o pereche de pantaloni lungi jos, si am ramas in tri suit-ul pe care il aveam dedesubt. A fost un pic racoare la inceput, dar m-am obisnuit repede. L-am vazut pe prima tura de alergare si pe Alex, care terminase deja cursa, si care a venit de cateva ori pe traseu ca sa ma incurajeze. Spre suprinderea mea am reusit sa alerg 1h 49 min, desi initial ma gandeam ca imi va lua peste 2 ore tot semimaratonul. Oh well, antrenamentele de volum din iarna au functionat 🙂

Am trecut linia de finish in interiorul unui stadion, cu muzica vesela, o multime super incurajatoare, si un sentiment de maxima energie si fericire. Muream de pofta dupa un Pepsi, vazusem sticlele de cateva ori de-a lungul turei de alergare, si cum am trecut linia de finish si mi-am luat medalia am pornit in cautarea unei sticle. Din nefericire chiar cand am ajuns eu li se terminasera rezervele, si nu aveam rabdare sa mai astept dupa un refill. Asa ca m-am infipt cu nadajde in prima bautura pe care am gasit-o, si care s-a nimerit sa fie o bere cu alcool. Am inghitit de 2 ori si……..s-a golit toata sticla!!!! My God, am descoperit ca am potential de betiva :))) Am decis ca imi place la nebunie distanta de Half Ironman, si ca aceasta cursa este prima dintr-un lung sir care vor urma!

Bisous bisous,

Ioana Triatloana